Oct 10

Pe fondul îngrijorărilor legate de mediu, industria energiei regenerabile a cunoscut investiții semnificative în ultimul deceniu. Astfel, resursele alocate acestui sector au crescut de la 33mld USD în 2004 la 214mld USD în 2013, sau o performanță anualizată de aproximativ 23%. În momentul de față, circa 22% din totalul de
energie generată la nivel global provine din surse regenerabile.  Modificarile climatice, dependența energetică, creșterea economică sau necesitatea crearii locurilor de muncă au determinat majoritatea țărilor să dezvolte și să promoveze cercetarea și Investițiile în surse regenerabile.

Tehnologiile regenerabile se împart în trei categorii, în funcție de stadiul de comercializare. Astfel, tehnologiile de prima generație includ centralele hidro, cu biomasa și cele geotermale, care sunt utilizate la scara largă. Din cea de-a doua generație fac parte centralele solare, eoliene și cele ce folosesc noile forme de biomasa (de ex deșeuri). A treia generație conține acele soluții regenerabile care sunt încă în stadiul de dezvoltare și în consecință nu au produs energie la scară comercială (de ex fotosinteza artificială, resurse marine de energie etc).

Întreg sectorul de energie regenerabilă, însă în mod special tehnologiile de a doua și a treia generație au beneficiat de o atenție importantă din partea guvernelor, prin scheme de sprijin care s-au materializat sub forma subvențiilor de stat în activitatea de cercetare sau subvenții indirecte de tipul creditelor fiscale în faza de producție. Aceste forme de sprijin au generat de-a lungul timpului diferite discuții, axate în principal pe nivelul acestor subvenții și modul în care acestea pot eventual canibaliza oportunități investiționale cu un beneficiu economic mai mare pentru guverne. În orice caz, subvențiile de stat pot avea două probleme majore: hazardul moral și ineficiențele de alocare. Hazardul moral este generat în principal de faptul că decizia de sprijin este în general în mâinile instituțiilor guvernamentale. Acest lucru face ca deciziile să fie
mai puțin obiective, multe dintre acestea fiind luate pe baza unor motive ce țin mai degrabă de context (de ex pericol de derapaj în deficitul bugetar), de avantaje electorale sau de apartenența la o schemă regională de subvenție. Mai mult de atât, pentru că subvențiile provin de la plătitorii de taxe, nu există un mecanism de piață care să inducă câștiguri de eficiență și deci implicit să conduca la un profil optimal de risc/randament. Acest mecanism de piață ar rezulta din prezența unei piețe de capital care să pună presiune pe managerii companiei în sensul de a eficientiza activitatea și de a investi în proiecte care să aducă valoare
adaugată (cu randamente peste costul capitalului firmei). Dacă managerii companiei nu ar avea succes în implementarea unor astfel de acțiuni, investitorii ar amenda activitatea acestora prin stoparea intrărilor de fluxuri de capital până când piața ar observa performanțe mai bune ale executivilor.

De aceea, una din metodele mai eficiente de a reduce redundanțele economice aduse de subvențiile directe în surse regenerabile ar fi promovarea unor vehicule de investiții în acest sector. Aceste vehicule ar urma să fie listate pe piața de capital, făcând industria accesibilă investitorilor la scară largă. Astfel, în loc să acorde credite fiscale direct companiilor producătoare, guvernele ar putea acorda facilități acționarilor în vehiculele investiționale (de ex un impozit redus pe câștigul de capital aferent tranzacțiilor cu aceste acțiuni, sau o
deductibilitate crescută la impozitul personal aferent investițiilor în acest sector). Cum ar acționa aceste facilități în beneficiul investitorului? Să aruncăm o privire la formula de evaluare a investiției:

 

 

Este clar ca o deductibilitate la achiziția de unități ar putea diminua pretul P, în timp ce de exemplu o impozitare redusă a câștigului din investitie ar maximiza fluxurile de numerar. În ambele situații, ar rezulta avantaje financiare pentru investitor, cu mențiunea că spre deosebire de subvențiile de stat, acesta are posibilitatea de a selecta cele mai bune alternative investiționale din sector, precum și amenda deciziile
management-ului. Întreaga configuratie ar genera fluxuri de capital suplimentare pentru aceasta industrie, însă prin utilizarea unui canal de intermediere ce direcționa Investițiile spre proiecte viabile din punct de vedere comercial. De asemenea, piața de capital ar forța în mod natural selecția de proiecte care ar
maximiza profitabilitatea pentru investitori (IRR), atât în faza de cercetare, cît și în cea de producție.

În altă ordine de idei, există diferențe mari între cele două abordări (subvenții de stat și piața de capital) și în ceea ce privește riscul asumat. Dacă în cazul subvențiilor de stat, riscul este automat preluat de plătitorii de taxe prin redirecționarea fluxurilor colectate către subvențiile de stat (implicit fără a oferi o opțiune
investitorului), în situația pieței de capital, riscul rămâne la latitudinea investitorilor, fiind asumat în funcție de eficiența curbei risc/randament a fiecărui proiect în parte.

Totodată, ar trebui să existe facilități diferențiate pe cele trei generații de tehnologie de productie menționate anterior. Gradul de comercializare al celor trei categorii de surse regenerabile ar trebui să determine clasa de risc a fiecăreia, cu cea de-a treia generație beneficiind de cel mai lax regim fiscal. Evident, un regim identic aplicabil celor trei metodologii ar determina investitorii să prefere prima generație, care ar fi cea mai atractivă din punct de vedere al profilului risc/randament (fiind cea mai comercializată).

Vi s-a părut interesant acest articol? Abonaţi-vă aici şi veţi primi gratuit pe email cele mai noi articole scrise pe blogul DespreInvestitii.ro.

Leave a Reply

preload preload preload